Oboseala cronica

Cred ca n-am incercat niciodata in peste jumatate de secol de existenta sentimentul de acum. L-am numit oboseala cronica pentru ca nu dispare oricit de mult as dormi si oricit as incerca sa-mi schimb gindurile. Nu cred ca am gasit denumirea adecvata pentru ca este un fel de lehamite combinata cu neputinta, lipsa de concentrare si incapacitate de adaptare la mediu. Si peste toate se adauga o mare sfirseala si lipsa de interes. Poate fi si o reactie de autoaparare la problemele cu care ma confrunt si care ma coplesesc. Nu-mi mai place sa comunic, sa citesc, sa visez si mai ales mi-am pierut puterea de a spera. Poate ca numele corect al situatiei prin care trec este disperare.

Despre moarte..

Cindva bunica mea imi spunea ce greu se desprinde sufletul de trup. Eram doar o copila de citiva anisori care percepea sufletul despre care vorbea bunica, ca pe un abur care incearca sa iasa din corpul celor ce trebuie sa paraseasca aceasta lume.
Inca de mica, in satul in care am crescut, m-am obisnuit cu ritualul mortii si cu ceremonialul inmormintarilor si al pomenilor de dupa.
Asta pentru ca bunica mea era o femeie in virsta, foarte credicioasa si foarte convinsa ca exista o lume de dincolo in care cei plecati asteapta un semn de la cei vii.
Astazi insa ma confrunt cu suferinta grea a celei mai iubite persoane pe care inca o mai am pe lumea asta. Fiecare zi cistigata in fata mortii este o victorie si fiecare noapte care a trecut este un o rana vindecata in sufletul meu. Nu stiu cit va mai dura aceasta lupta pentru ca mama mea a obosit si in zadar o sustin si ii dau curaj in fata mortii. Stiu de la bunica citire ca moartea este vicleana si loveste chiar atunci cind o astepti mai putin. Trebuie sa fiu vigilenta si sa nu o las sa-mi fure ceea ce am mai drag pe lume. Urati-mi succes!