Oboseala cronica

Cred ca n-am incercat niciodata in peste jumatate de secol de existenta sentimentul de acum. L-am numit oboseala cronica pentru ca nu dispare oricit de mult as dormi si oricit as incerca sa-mi schimb gindurile. Nu cred ca am gasit denumirea adecvata pentru ca este un fel de lehamite combinata cu neputinta, lipsa de concentrare si incapacitate de adaptare la mediu. Si peste toate se adauga o mare sfirseala si lipsa de interes. Poate fi si o reactie de autoaparare la problemele cu care ma confrunt si care ma coplesesc. Nu-mi mai place sa comunic, sa citesc, sa visez si mai ales mi-am pierut puterea de a spera. Poate ca numele corect al situatiei prin care trec este disperare.

Despre moarte..

Cindva bunica mea imi spunea ce greu se desprinde sufletul de trup. Eram doar o copila de citiva anisori care percepea sufletul despre care vorbea bunica, ca pe un abur care incearca sa iasa din corpul celor ce trebuie sa paraseasca aceasta lume.
Inca de mica, in satul in care am crescut, m-am obisnuit cu ritualul mortii si cu ceremonialul inmormintarilor si al pomenilor de dupa.
Asta pentru ca bunica mea era o femeie in virsta, foarte credicioasa si foarte convinsa ca exista o lume de dincolo in care cei plecati asteapta un semn de la cei vii.
Astazi insa ma confrunt cu suferinta grea a celei mai iubite persoane pe care inca o mai am pe lumea asta. Fiecare zi cistigata in fata mortii este o victorie si fiecare noapte care a trecut este un o rana vindecata in sufletul meu. Nu stiu cit va mai dura aceasta lupta pentru ca mama mea a obosit si in zadar o sustin si ii dau curaj in fata mortii. Stiu de la bunica citire ca moartea este vicleana si loveste chiar atunci cind o astepti mai putin. Trebuie sa fiu vigilenta si sa nu o las sa-mi fure ceea ce am mai drag pe lume. Urati-mi succes!

Inceput de februarie

A trecut ianuarie cu gerurile lui de sfarsit si au inceput sa curga zilele de februarie la fel de geroase.. Am reluat ieri cu chiu cu vai sedintele de aerobic.. Prima reduta cucerita.. Am reusit sa recitesc Lorelei-ul lui Teodoreanu.. Si toate aceste " reusite" se datoresc faptului ca am avut o saptamana de " vacanta"...
La sfarsitul saptamanii trecute am dat o fuga la munte, in Bucegi, pe Valea Ialomitei, acolo unde acum treizeci si ceva de ani imi cunosteam partenerul de viata intr-o tabara studenteasca, la cabana Padina. Locurile nu s-au schimbat de-a lungul anilor. Natura a ramas la fel de majestoasa chiar daca au aparut constuctii noi si oamenii incearca sa populeze aceste locuri minunate dar deosebit de aspre pe timpul iernii.. Am avut noroc de o zi geroasa dar cu soare mult si un cer incredibil de albastru...
Si parca putin cate putin a revenit si placerea de a scrie.. Asa ca nu ma mai gandesc sa schimb titlul blogului meu!

Inceput de februarie

Fara titlu...

Am tot incercat sa reiau sirul postarilor pe blog in 2011 si teme au fost berechet..numai ca ar trebui sa schimb titlul acestui blog pentru ca am pierdut ceea ce imi era atat de drag: placerea de a scrie! Evenimentele din ultimul timp din viata mea m-au schimbat radical si am inceput sa nu mai caut sa-mi satisfac micile placeri pentru ca am constatat ca nu mai gasesc timp si nici dispozitie pentru ele. Rand pe rand au disparut aerobicul, calatoriile din week-end, cititul cartilor de pe noptiera si ultima, placerea de a scrie. Mi s-a reprosat de cineva foarte apropiat mie ca sunt prea trista, ca scriu numai in negru si ca m-am transformat intr-o fiinta de care toata lumea se indeparteaza pentru ca are prea multe probleme si pentru ca ele sunt atat de grave...
Am incercat sa tin cont de aceste recomandari dar din pacate asta a durat putin doar in perioada Craciunului cand casa s-a umplut de oaspeti care insa au luat prin plecarea lor si bruma de entuziasm pe am incercat sa mi-o induc.
Si au venit zilele astea de ianuarie la inceput primavaratece si insorite iar acum cetoase si ploioase. Am trecut de la lumina la intuneric, de la zimbet la lacrima.. Si am plins mult in ultimele zile constatand ca singur plansul ma linisteste si ma curata pe interior.
Acum nu mai gasesc puterea sa mai plang. Am inceput sa imi conserv fiecare picatura e energie pentru cauza nobila pe care o urmez... In rest sper sa-i revina placerea de a scrie.