Prietenul la nevoie se cunoaste...

Asa se spune. Si se mai spune ca omul se cunoaste la necaz si la drum lung. Intelepciunea asta populara cred ca s-a cizelat de-a lungul secolelor, ajungand pana la noi, esentele cele mai pure.
Sunt cugetari care inchid in ele experienta a zeci de generatii care poate s-au confruntat in viata cu aceleasi probleme, trairi, evenimente...Se spune ca nu este nimic nou sub soare si totusi ma incearca un frison cand vad ca la nevoie in afara de oamenii pe care trebuie sa-i platesc ca sa-i am aproape nu am decat cainele care ma priveste cu ochii lui blanzi si intelegatori. Parca ar vrea sa-mi spuna:" Asa sunteti voi oamenii cand dati de un necaz. Va risipiti care incotro si il lasati pe cel in suferinta sa-si duca singur crucea."
Sunt constienta ca ne nastem si murim singuri chiar daca uneori ni se pare ca avem langa noi un umar pe care ne putem sprijini atunci cand simtim nesiguranta si slabiciune. Cred ca este doar o iluzie si noi oamenii avem multe de invatat de la necuvantatoare. Oamenii traiesc din ce in ce mai mult numai pentru ei si pentru clipa de fata. Nu conteaza ce va fi miine si nu conteaza daca isi pierd un prieten. Isi pot face altii fara prea multa bataie de cap. Chiar daca ei vor fi vremelnici...

Prin nameti in ceas de seara...

Peste o saptamina este ajunul Craciunului pe care de mic copil il asteptam imediat ce incepea un nou an. Craciunul este o sarbatoare a copiilor de orice virsta...Il asteptam la 4 ani, la 14, la 24, la 34, 44, 54, 64, 74, 84, 94.....sa ma opresc cu enumerarea acestor virste?
Eu cred ca asa cum nasterea unui copil este o bucurie imensa nu numai pentru proprii lui parinti dar si pentru cei care afla despre eveniment, asa si Nasterea Domnului ne aminteste ca suntem mereu copii la orice virsta.
Ca si mos Nicolae despre a carui bunatate si altruism am postat anterior, mos Craciun vine la mine si imi aduce lacrimi pe obraz. Nu sunt lacrimi de fericire asa cum am avut in fiecare an ci sunt lacrimi de disperare pentru viata celei care mi-a dat viata. Este un Craciun trist peste care as vrea sa trec pentru prima oara in viata ca peste un vis urit, pe care as vreau sa-l uit imediat ce m-am trezit. N-as fi crezut niciodata ca sarbatoarea aceasta vesela prin excelenta poate aduce lacrimi si amintiri dureroase. Dar viata ne surprinde mereu cu trairi noi si suferinta ne suprinde atunci cind muritorii de rind se bucura si isi fac daruri. Eu vreau un singur dar de la mosul: sanatate pentru mama.

Il astept pe mos Nicolae .... Este mosul acela bun din cetatea Mirelor care ii ajuta pe cei nevoiasi punindu-le pe fereastra cele necesare traiului zilnic ca si lucrurile la care cei din casutele saracacioase visasera ani de-a rindul...Mie stiu ca mosul nu-mi va aduce nimic material pentru ca nu-mi doresc asa ceva. Nu ca n-as avea nevoie de multe lucruri marunte sau mai mari de care mi-am legat gindurile atunci cind visam cu ochii deschisi, dar acum ele nu mai au pentru mine nici o insemnatate.
As vrea ca mosul sa-mi aduca ceva mult prea pretios si greu de obtinut. Un pic de sanatate pentru mama mea. Este dorinta mea cea mai fierbinte si as fi dispusa sa-i dau mosului in schimb orice mi-ar cere.. Dar stiu ca mosul n-a facut niciodata troc cu oamenii, ca el este bun si darnic cu noi muritorii de rand si ca ne asculta toate dorintele.
Am nevoie de putina sanatate pentru mama mea draga pentru ca vreau sa ne bucuram impreuna de Nasterea Domnului asa cum o facem de peste jumatate de secol! O,ce iute zboara timpul! Parca mai ieri o pindeam pe mama cum impodobea pe furis bradul cu globulete.
Anul acesta nu vreau brad, nu vreau luminite, vreau ca ochii mamei mele sa se bucure de Nasterea Mintuitorului si sa ma priveasca blind, asa ca in copilarie.

Inceput de decembrie

Au trecut atitea luni in care cred ca nimeni nu a citit gandurile postate de mine in primavara...
A venit iarna, acum cu ploi ca de toamna...Astept primii fulgi cu aceeasi nerabdare din copilarie... Atunci demult, iarna era anotimpul meu preferat. Si asta a durat de-a lungul adolescentei. Apoi iarna a imbracat cu nea si rochia mea de mireasa... Au umat iernile la munte cu drumetii, foc din lemn de brad cu scantei si miros de rasina, tabere de schi cu copiii, vin fiert cu coji de potocala...
Toate astea au zburat si in locul lor a aparut dorinta de a fugi de iarna si de a evada in locuri insorite si calde cand in Romania este frig si totul cenusiu...Nici zapada parca nu mai este asa de alba ca in tinerete... Si parca se lasa prea mult asteptata, creaza noi angoase si spaime in loc de vise la gura sobei asteptand Nasterea Domnului...
Dupa ce m-am casatorit si am avut copii, toamna a devenit anotimpul meu preferat. Covorul de frunze moarte al padurii a luat locul zapezilor de alta data...

Cand vorbele tale nu au ecou...

Au trecut 37 de zile de la prima mea postare pe blog si nimeni nu a fost interesat de vorbele mele..Poate ca asa cum am gandit la inceput blogul mi se adreseaza numai mie si il pot transforma intr-un jurnal in care sa-mi consemnez trairile si intimplarile din viata mea..
E bine si asa desi placerea unui dialog nu poate fi contestata! Voi purta dialogul cu mine insami. Voi incerca o dedublare de personalitate si vom vedea ce la ce rezultat voi ajunge.

Cand simti nevoia sa scrii...

Intotdeauna mi-a placut sa citesc. M-a interesat cum vad altii problemele vietii, ale mortii, ale cunoasterii...
Cu multe pareri am fost de acord. Pe unele chiar mi le-am insusit ca pe niste lectii utile pentru mai tirziu.
Altele m-au pus pe ganduri pentru ca nu reuseam sa le inteleg miezul din prima si ma chinuiau mult timp dupa ce textul scris disparea din fata ochilor mei.
Cu altele nu am fost de acord inca de la primele propozitii si fraze. Si ele dainuiau in mintea mea mult timp, incercand parca sa ma convinga sa le acccept.
La fel de mult imi place ca eu, la randul meu, sa scriu si apoi, peste cateva zile, luni, ani, sa ma recitesc. Sa ma redescopar.
Uneori, cele scrise de mine in urma cu ceva timp imi dezvaluie o alta persoana, dintr-o alta existenta, mai naiva, mai tandra, mai fericita... Trebuie sa fac un efort sa-mi amintesc atunci imprejurarile in care au fost scrise acele randuri.
Ce pacat insa ca de multe ori, desi am simtit nevoia acuta de a scrie, nu am dus pana la capat acest imbold si gandurile si trairile mele s-au risipit in eter... Ar fi fost niste amintiri frumoase pentru mai tirziu..
Poate ca din nevoia de a citi si de a scrie a aparut si ideea de face acest blog. Este in primul rand ceva de citit pentru mine, pentru mai tirziu. Este un mod de a ma cunoaste chiar daca se presupune ca pana la varsta mea, am ajuns sa ma cunosc...