1 martie

Este prima zi de primavara care pina in acest an, de cind sunt pe lumea asta, insemna ziua celei mai dragi fiinte de pe lume. Nu pot inca accepta ca de anul acesta nu mai am pe cine sa sarbatoresc, cui sa-i cumpar cadou, sa-i fac tort si sa-i aduc cei dintii ghiocei. Erau florile ei preferate poate si pentru faptul ca erau primele care aveau curajul sa scoata capsorul din zapada. Ii placeau florile mici si delicate, asa cum era si ea. Intotdeauna am comparat-o cu o frantuzoaica, modesta si plina de viata. Nu i-au placut niciodata lucrurile provocatoare si nici conflictele cu cei din jur. Voia intotdeauna sa fie pace, buna intelgere si armonie in jurul ei. Era altruista iar pentru copiii ei si-ar fi dat si inima din piept. Mereu imi povestea despre o mama care fiind ucisa de fiul ei, acesta i-a scos inima din piept,care inca pulsa si a vrut sa o duca drept dovada a crimei sale. Dar din cauza grabei cu care alerga cu inima mamei in mina, s-a impiedicat, a cazut si s-a lovit. Atunci inima mamei s-a strins de durere si l-a intrebat cu duiosie daca il doare si daca s-a lovit rau puiul ei !
Asa era si mama mea. Oricit am fi ranit-o, ea se gindea cu grija doar la noi copiii ei, la sanatatea noastra chiar daca nu mai eram de mult copii, ci oameni in toata firea cu parul carunt.
Oricit as incerca sa mai schimb ceva din viata traita alaturi ea stiu ca nu mai este posibil. As fi vrut sa-i cer iertare pentru toate greselile pe care le-am comis fata de ea, pentru toate lacrimile pe care le-a varsat din cauza mea, pentru toate promisiunile pe care i le-am facut si de care n-am putut sa ma tin. Iarta-ma motico daca ma mai percepi intr-un fel si daca mai empatizezi cu mine asa cum faceai de cele mai multe ori ! Este ziua ta dar tu nu mai esti aici ca sa te sabatorim.
Sa stii insa ca atit cit voi exista pentru mine 1 martie ramine ziua ta si numai a ta!

Oboseala cronica

Cred ca n-am incercat niciodata in peste jumatate de secol de existenta sentimentul de acum. L-am numit oboseala cronica pentru ca nu dispare oricit de mult as dormi si oricit as incerca sa-mi schimb gindurile. Nu cred ca am gasit denumirea adecvata pentru ca este un fel de lehamite combinata cu neputinta, lipsa de concentrare si incapacitate de adaptare la mediu. Si peste toate se adauga o mare sfirseala si lipsa de interes. Poate fi si o reactie de autoaparare la problemele cu care ma confrunt si care ma coplesesc. Nu-mi mai place sa comunic, sa citesc, sa visez si mai ales mi-am pierut puterea de a spera. Poate ca numele corect al situatiei prin care trec este disperare.

Despre moarte..

Cindva bunica mea imi spunea ce greu se desprinde sufletul de trup. Eram doar o copila de citiva anisori care percepea sufletul despre care vorbea bunica, ca pe un abur care incearca sa iasa din corpul celor ce trebuie sa paraseasca aceasta lume.
Inca de mica, in satul in care am crescut, m-am obisnuit cu ritualul mortii si cu ceremonialul inmormintarilor si al pomenilor de dupa.
Asta pentru ca bunica mea era o femeie in virsta, foarte credicioasa si foarte convinsa ca exista o lume de dincolo in care cei plecati asteapta un semn de la cei vii.
Astazi insa ma confrunt cu suferinta grea a celei mai iubite persoane pe care inca o mai am pe lumea asta. Fiecare zi cistigata in fata mortii este o victorie si fiecare noapte care a trecut este un o rana vindecata in sufletul meu. Nu stiu cit va mai dura aceasta lupta pentru ca mama mea a obosit si in zadar o sustin si ii dau curaj in fata mortii. Stiu de la bunica citire ca moartea este vicleana si loveste chiar atunci cind o astepti mai putin. Trebuie sa fiu vigilenta si sa nu o las sa-mi fure ceea ce am mai drag pe lume. Urati-mi succes!

Inceput de februarie

A trecut ianuarie cu gerurile lui de sfarsit si au inceput sa curga zilele de februarie la fel de geroase.. Am reluat ieri cu chiu cu vai sedintele de aerobic.. Prima reduta cucerita.. Am reusit sa recitesc Lorelei-ul lui Teodoreanu.. Si toate aceste " reusite" se datoresc faptului ca am avut o saptamana de " vacanta"...
La sfarsitul saptamanii trecute am dat o fuga la munte, in Bucegi, pe Valea Ialomitei, acolo unde acum treizeci si ceva de ani imi cunosteam partenerul de viata intr-o tabara studenteasca, la cabana Padina. Locurile nu s-au schimbat de-a lungul anilor. Natura a ramas la fel de majestoasa chiar daca au aparut constuctii noi si oamenii incearca sa populeze aceste locuri minunate dar deosebit de aspre pe timpul iernii.. Am avut noroc de o zi geroasa dar cu soare mult si un cer incredibil de albastru...
Si parca putin cate putin a revenit si placerea de a scrie.. Asa ca nu ma mai gandesc sa schimb titlul blogului meu!

Inceput de februarie

Fara titlu...

Am tot incercat sa reiau sirul postarilor pe blog in 2011 si teme au fost berechet..numai ca ar trebui sa schimb titlul acestui blog pentru ca am pierdut ceea ce imi era atat de drag: placerea de a scrie! Evenimentele din ultimul timp din viata mea m-au schimbat radical si am inceput sa nu mai caut sa-mi satisfac micile placeri pentru ca am constatat ca nu mai gasesc timp si nici dispozitie pentru ele. Rand pe rand au disparut aerobicul, calatoriile din week-end, cititul cartilor de pe noptiera si ultima, placerea de a scrie. Mi s-a reprosat de cineva foarte apropiat mie ca sunt prea trista, ca scriu numai in negru si ca m-am transformat intr-o fiinta de care toata lumea se indeparteaza pentru ca are prea multe probleme si pentru ca ele sunt atat de grave...
Am incercat sa tin cont de aceste recomandari dar din pacate asta a durat putin doar in perioada Craciunului cand casa s-a umplut de oaspeti care insa au luat prin plecarea lor si bruma de entuziasm pe am incercat sa mi-o induc.
Si au venit zilele astea de ianuarie la inceput primavaratece si insorite iar acum cetoase si ploioase. Am trecut de la lumina la intuneric, de la zimbet la lacrima.. Si am plins mult in ultimele zile constatand ca singur plansul ma linisteste si ma curata pe interior.
Acum nu mai gasesc puterea sa mai plang. Am inceput sa imi conserv fiecare picatura e energie pentru cauza nobila pe care o urmez... In rest sper sa-i revina placerea de a scrie.

Prietenul la nevoie se cunoaste...

Asa se spune. Si se mai spune ca omul se cunoaste la necaz si la drum lung. Intelepciunea asta populara cred ca s-a cizelat de-a lungul secolelor, ajungand pana la noi, esentele cele mai pure.
Sunt cugetari care inchid in ele experienta a zeci de generatii care poate s-au confruntat in viata cu aceleasi probleme, trairi, evenimente...Se spune ca nu este nimic nou sub soare si totusi ma incearca un frison cand vad ca la nevoie in afara de oamenii pe care trebuie sa-i platesc ca sa-i am aproape nu am decat cainele care ma priveste cu ochii lui blanzi si intelegatori. Parca ar vrea sa-mi spuna:" Asa sunteti voi oamenii cand dati de un necaz. Va risipiti care incotro si il lasati pe cel in suferinta sa-si duca singur crucea."
Sunt constienta ca ne nastem si murim singuri chiar daca uneori ni se pare ca avem langa noi un umar pe care ne putem sprijini atunci cand simtim nesiguranta si slabiciune. Cred ca este doar o iluzie si noi oamenii avem multe de invatat de la necuvantatoare. Oamenii traiesc din ce in ce mai mult numai pentru ei si pentru clipa de fata. Nu conteaza ce va fi miine si nu conteaza daca isi pierd un prieten. Isi pot face altii fara prea multa bataie de cap. Chiar daca ei vor fi vremelnici...

Prin nameti in ceas de seara...

Peste o saptamina este ajunul Craciunului pe care de mic copil il asteptam imediat ce incepea un nou an. Craciunul este o sarbatoare a copiilor de orice virsta...Il asteptam la 4 ani, la 14, la 24, la 34, 44, 54, 64, 74, 84, 94.....sa ma opresc cu enumerarea acestor virste?
Eu cred ca asa cum nasterea unui copil este o bucurie imensa nu numai pentru proprii lui parinti dar si pentru cei care afla despre eveniment, asa si Nasterea Domnului ne aminteste ca suntem mereu copii la orice virsta.
Ca si mos Nicolae despre a carui bunatate si altruism am postat anterior, mos Craciun vine la mine si imi aduce lacrimi pe obraz. Nu sunt lacrimi de fericire asa cum am avut in fiecare an ci sunt lacrimi de disperare pentru viata celei care mi-a dat viata. Este un Craciun trist peste care as vrea sa trec pentru prima oara in viata ca peste un vis urit, pe care as vreau sa-l uit imediat ce m-am trezit. N-as fi crezut niciodata ca sarbatoarea aceasta vesela prin excelenta poate aduce lacrimi si amintiri dureroase. Dar viata ne surprinde mereu cu trairi noi si suferinta ne suprinde atunci cind muritorii de rind se bucura si isi fac daruri. Eu vreau un singur dar de la mosul: sanatate pentru mama.

Il astept pe mos Nicolae .... Este mosul acela bun din cetatea Mirelor care ii ajuta pe cei nevoiasi punindu-le pe fereastra cele necesare traiului zilnic ca si lucrurile la care cei din casutele saracacioase visasera ani de-a rindul...Mie stiu ca mosul nu-mi va aduce nimic material pentru ca nu-mi doresc asa ceva. Nu ca n-as avea nevoie de multe lucruri marunte sau mai mari de care mi-am legat gindurile atunci cind visam cu ochii deschisi, dar acum ele nu mai au pentru mine nici o insemnatate.
As vrea ca mosul sa-mi aduca ceva mult prea pretios si greu de obtinut. Un pic de sanatate pentru mama mea. Este dorinta mea cea mai fierbinte si as fi dispusa sa-i dau mosului in schimb orice mi-ar cere.. Dar stiu ca mosul n-a facut niciodata troc cu oamenii, ca el este bun si darnic cu noi muritorii de rand si ca ne asculta toate dorintele.
Am nevoie de putina sanatate pentru mama mea draga pentru ca vreau sa ne bucuram impreuna de Nasterea Domnului asa cum o facem de peste jumatate de secol! O,ce iute zboara timpul! Parca mai ieri o pindeam pe mama cum impodobea pe furis bradul cu globulete.
Anul acesta nu vreau brad, nu vreau luminite, vreau ca ochii mamei mele sa se bucure de Nasterea Mintuitorului si sa ma priveasca blind, asa ca in copilarie.

Inceput de decembrie

Au trecut atitea luni in care cred ca nimeni nu a citit gandurile postate de mine in primavara...
A venit iarna, acum cu ploi ca de toamna...Astept primii fulgi cu aceeasi nerabdare din copilarie... Atunci demult, iarna era anotimpul meu preferat. Si asta a durat de-a lungul adolescentei. Apoi iarna a imbracat cu nea si rochia mea de mireasa... Au umat iernile la munte cu drumetii, foc din lemn de brad cu scantei si miros de rasina, tabere de schi cu copiii, vin fiert cu coji de potocala...
Toate astea au zburat si in locul lor a aparut dorinta de a fugi de iarna si de a evada in locuri insorite si calde cand in Romania este frig si totul cenusiu...Nici zapada parca nu mai este asa de alba ca in tinerete... Si parca se lasa prea mult asteptata, creaza noi angoase si spaime in loc de vise la gura sobei asteptand Nasterea Domnului...
Dupa ce m-am casatorit si am avut copii, toamna a devenit anotimpul meu preferat. Covorul de frunze moarte al padurii a luat locul zapezilor de alta data...

Cand vorbele tale nu au ecou...

Au trecut 37 de zile de la prima mea postare pe blog si nimeni nu a fost interesat de vorbele mele..Poate ca asa cum am gandit la inceput blogul mi se adreseaza numai mie si il pot transforma intr-un jurnal in care sa-mi consemnez trairile si intimplarile din viata mea..
E bine si asa desi placerea unui dialog nu poate fi contestata! Voi purta dialogul cu mine insami. Voi incerca o dedublare de personalitate si vom vedea ce la ce rezultat voi ajunge.

Cand simti nevoia sa scrii...

Intotdeauna mi-a placut sa citesc. M-a interesat cum vad altii problemele vietii, ale mortii, ale cunoasterii...
Cu multe pareri am fost de acord. Pe unele chiar mi le-am insusit ca pe niste lectii utile pentru mai tirziu.
Altele m-au pus pe ganduri pentru ca nu reuseam sa le inteleg miezul din prima si ma chinuiau mult timp dupa ce textul scris disparea din fata ochilor mei.
Cu altele nu am fost de acord inca de la primele propozitii si fraze. Si ele dainuiau in mintea mea mult timp, incercand parca sa ma convinga sa le acccept.
La fel de mult imi place ca eu, la randul meu, sa scriu si apoi, peste cateva zile, luni, ani, sa ma recitesc. Sa ma redescopar.
Uneori, cele scrise de mine in urma cu ceva timp imi dezvaluie o alta persoana, dintr-o alta existenta, mai naiva, mai tandra, mai fericita... Trebuie sa fac un efort sa-mi amintesc atunci imprejurarile in care au fost scrise acele randuri.
Ce pacat insa ca de multe ori, desi am simtit nevoia acuta de a scrie, nu am dus pana la capat acest imbold si gandurile si trairile mele s-au risipit in eter... Ar fi fost niste amintiri frumoase pentru mai tirziu..
Poate ca din nevoia de a citi si de a scrie a aparut si ideea de face acest blog. Este in primul rand ceva de citit pentru mine, pentru mai tirziu. Este un mod de a ma cunoaste chiar daca se presupune ca pana la varsta mea, am ajuns sa ma cunosc...